Monologuri obligatorii


Primavara.

Inca o primavara vremelnica. Aceeasi si totusi alta.

Priviri in oglinda, fulgi de nea ramasi de la ultima ninsoare a vietii printre cele cateva fire de par care inca mai pastreaza eticheta „genuine”.

Acelasi si totusi altul.

Mereu acelasi. Cuvintele sar din perete si din oglinda inapoi cu aceeasi viteza si voluptate cu care le gandesc,le tastez 🙂 si le spun in gand, le rostesc alteori,atunci cand nerabdarea si dorinta lasa ratiunea incuiata intr-un scrin prafuit.

De mult ratiunea nu imi mai da ascultare atunci cand dorinta si speranta sunt prea navalnice.

De aceea admir firul de iarba si ii vorbesc cu gandul plecat hai-hui (uite-l…nu-i), privesc mugurii care stau sa explodeze si ma confund cu ei in toate starile si trairile mele…sunt si eu, la urma urmei, un mugur de speranta pe creanga viselor tale ;)…

Verde crud,verde crud, mai speram sa te aud, infrunzind din lemn de dud…verde crud de abanos…oare visul e frumos?

Monlogurile mele sunt inca obligatorii si prelungite, ma gandesc prea mult si inca reusesc sa-mi tin in haturi multe alte ganduri si vise uitate…mugurii ma dau de gol,ei nu stiu sa reziste soarelui, adierii vantului, mangaierii indragostitilor si parfumului pomilor in floare, simfonie ce poarta numele tau, acelasi si totusi mereu altul, irizand toate vorbele mele cu reflexii de oglinda si cu degradeuri de ….verde crud…

Azi am sarutat un fir de iarba.

Ce vor femeile ?


Evrika !

Am gasit 😦

Dar de ce nu ma bucur?

Stiu ca titlul poate soca dar in seara asta am avut parte de o revelatie…de fapt de o jumatate de revelatie, confirmarea unei banuieli…inexplicabile pentru mine.

Ma suna o veche prietena si are un moment de sinceritate mai aparte. Imi spune ca e deprimata si ca ori de cate ori este asa simte nevoia sa ma sune. Si ma suna. Doar ca eu nu pot fi gasit chiar intotdeauna.

I-am spus „Bravo!””Merci!”…a ras putin dar imediat i-am explicat ca ii multumesc pentru ca se gandeste la mine si ca nu am fost deloc ironic.

O intamplare similara cumva mi s-a intamplat relativ recent si tot cu o feminina careia i-am lasat cateva vorbe,cateva ganduri, cateva impresii despre ea. Imi raspunde dupa ce citeste ca a avut o zi proasta si ca vorbele mele i-au mers la suflet.

Fie.

Legatura cu revelatia? M-am tot gandit daca nu cumva intr-o viata anterioara, daca a fost vreuna, nu am fost duhovnic ceva, pentru ca nu e prima data cand oamenii mi se confeseaza, se descarca si se simt mai bine. Cred. Sper. Nu stiu de ce,nu imi pot explica, poate pentru faptul ca ii ascult,desi in ultima vreme am obosit si eu si nu mai sunt asa de atent si de ascultator.
Pe mine nu prea ma asculta nimeni 🙂 decat eu ma ascult iar cand nu imi place sa imi aud gandurile dau drumul muzicii.

Ce vor femeile ? Nu stiu 🙂 Poate vor multe dar cu siguranta vor sa fie ascultate, alintate, sarutate si iubite.

Si cu siguranta vor sa auda din cand in cand macar ca sunt iubite.

Un ..simplu „Te iubesc! „spus din inima cred ca le face fericite .

Incercati sa le spuneti ca le iubiti.

Cuvintele magice sunt doar doua : „Te iubesc !

Au efect. Credeti-ma ! Daca le spui din inima persoanei potrivite 🙂 magia este gata !

Va doresc o seara minunata !

Va iubesc !

PS

Aceasta insemnare nu este nicidecum un pamflet si nici nu se doreste o descoperire epocala. Este pur si simplu un gand,poate demn de luat in seama.

Verisoara de la 1909


Sursa : e-mail
Autor : necunoscut, gasitorului…recompensa 😉

Prin anul nouă sute nouă,
Nu mai eram un oarecare,
Veneam la clubul “Lumea Nouă”,
Şi alte cercuri literare.
Îl cunoscusem pe Gîrleanu,
Pe Cincinat, pe Efitimiu,
Ş-a apărut de Minulescu,
“Romanţe pentru mai târziu”.
Văzând – directorul revistei –
Că am talent de pamfletar,
Fără să steie mult pe gânduri,
M-a angajat ca secretar.
Redacţia era în centru,
O cameră – unde-încăpea,
Biroul, scaune, dulapul,
Maculaturi ş-o canapea.
De joi, când apărea revista,
Şi până Lunea care vine,
Redacţia era închisă,
Şi cheile erau la mine.
Directorul – un om politic,
Cu redingotă şi cu cloc –
Venea în timpul săptămânii,
Însă Duminica, deloc.
Aşa că, tânăr, cu speranţe,
Plutind în sferele senine,
Mi-închipuiam că-n toată ţara ,
Nu-i altul mai grozav ca mine.
Şi într-o Sâmbătă, pe seară,
Plimbându-mi visul pe Lipscani,
M-am cunoscut cu o fetiţă,
Cam de vreo douăzeci de ani.
De parcă Dumnezeu din ceruri,
Vrând dorurile a-mi înfrâna,
O nimfă mi-a trimis în cale,
Şi mi-a şoptit: – Ionică na !
Nici nu-mi mai încăpeam în piele,
De-acest potop de fericiri,
C-avea cosiţă în inele,
Şi-n sân ascunşi doi trandafiri.
Guriţa roşie şi mică,
Şi ochii negri, plini de foc,
Că tot privindu-i mi-era frică
Să nu pleznesc de atât noroc !
Ne-am dus la cinema, la “Clasic” –
Un film cu Eva şi Adam –
O vorbă n-am scos pe-ntuneric,
Ci doar prin mâini ne-nţelegeam.
Târziu, ca după miezul nopţii,
Ca un autentic amorez,
Am invitat-o ca să vadă,
Redacţia unde lucrez.
În cameră, printre săruturi,
Înghirlandate în rondele,
Am proclamat-o, într-o poemă,
Prinţesa visurilor mele.
Şi dimineaţa, pe la zece,
Când vream să-i mai dedic o strofă,
Deodată a bătut în uşă
Directorul ! O catastrofă !
În clipe de-astea, turbulente,
Tu nu ştii singur ce să faci,
S-ascunzi după birou fetiţa,
Sau cât mai grabnic să te-mbraci?
Şi s-a-ntâmplat cum se întâmplă
Când n-ai un pic de prevedere:
Eu numa-n pantalon şi guler,
Şi ea cu nudul la vedere.
Directorul, galant din fire,
Privind-o a şoptit: – Scuzaţi !
Iar eu am spus : – Mi-e verişoară
Venită-aseară din Galaţi …
A scotocit printre saltare,
A scos grăbit un manuscris,
Şi când fu gata de plecare,
M-a tras de-o parte şi mi-a zis :
– Să nu fii supărat, Ionică,
Insă aş vrea să-ţi spun ceva:
Acum trei luni fetiţa asta,
A fost şi verişoara mea !