Monologuri obligatorii


Primavara.

Inca o primavara vremelnica. Aceeasi si totusi alta.

Priviri in oglinda, fulgi de nea ramasi de la ultima ninsoare a vietii printre cele cateva fire de par care inca mai pastreaza eticheta „genuine”.

Acelasi si totusi altul.

Mereu acelasi. Cuvintele sar din perete si din oglinda inapoi cu aceeasi viteza si voluptate cu care le gandesc,le tastez 🙂 si le spun in gand, le rostesc alteori,atunci cand nerabdarea si dorinta lasa ratiunea incuiata intr-un scrin prafuit.

De mult ratiunea nu imi mai da ascultare atunci cand dorinta si speranta sunt prea navalnice.

De aceea admir firul de iarba si ii vorbesc cu gandul plecat hai-hui (uite-l…nu-i), privesc mugurii care stau sa explodeze si ma confund cu ei in toate starile si trairile mele…sunt si eu, la urma urmei, un mugur de speranta pe creanga viselor tale ;)…

Verde crud,verde crud, mai speram sa te aud, infrunzind din lemn de dud…verde crud de abanos…oare visul e frumos?

Monlogurile mele sunt inca obligatorii si prelungite, ma gandesc prea mult si inca reusesc sa-mi tin in haturi multe alte ganduri si vise uitate…mugurii ma dau de gol,ei nu stiu sa reziste soarelui, adierii vantului, mangaierii indragostitilor si parfumului pomilor in floare, simfonie ce poarta numele tau, acelasi si totusi mereu altul, irizand toate vorbele mele cu reflexii de oglinda si cu degradeuri de ….verde crud…

Azi am sarutat un fir de iarba.